Cluj-Napoca, 15 martie 2019
Relațiile internaționale și provocările momentului(II)
Al doilea subiect de actualitate ar fi cel legat de criza pe multiple planuri a Uniunii Europene, negată de oficialii
ei de azi, dar vizibilă cu ochiul liber!
O criză care se cere a fi
rezolvată „din mers”, în condițiile revenirii Realpolitik-ului în sfera internațională și a Brexitului, a cărui scadență va avea loc în 29 martie 2019.
Dacă privim dintr-o perspectivă istorică actuala Uniune Europeană constatăm că, din
păcate, aceasta s-a îndepărtat de elementele ei constitutive de la început,
unele abordări fiind înlocuite cu altele, asemănătoare ca formă, dar diferite
în conținut.
Aș putea da un exemplu,
oarecum banal, și anume cel legat de așa-numitul concept al „multiculturalismului”
care, dintr-un termen care, acum patru decenii definea ideea de acceptare a diferențelor culturale ale popoarelor
europene care alcătuiau Comunitatea
Europeană (în respectul profund al tradițiilor
și spiritualității acestora) a ajuns să însemne azi cu totul altceva, și anume obligativitatea de a fi acceptate avantaje în beneficiul unor minorități diverse (totul, sub imperiul „discriminării
pozitive”), fapt exploatat și valorizat electoral de noile mișcări politice „eurosceptice”
sau cu iz „populist” (de dreapta sau de stânga)!
Într-o lucrare de profil
a universitarului Adrian Liviu Ivan
intitulată sugestiv Sub zodia „Statelor
Unite ale Europei” (2006) se regăsesc multe aspecte legate de ideea unificării
europene de-a lungul diferitelor etape istorice, precum și elementele care au
stat la baza a ceea ce este azi Uniunea Europeană.
Un alt autor, geopolitologul
francez Charles Zorgbibe, analizând „construcția
europeană”, redă în paginile uneia dintre cărțile sale purtând acest titlu (apărută
în 1993), prima versiune a „Planului
Fouchet” (datată 19 octombrie 1961), care făcea trimitere la faptul că noua
organizare a Europei, „respectă diversitatea (și) va permite civilizației lor (a statelor membre) să înflorească și mai mult de acum înainte, va
proteja patrimoniul lor spiritual comun împotriva amenințărilor cărora le-ar
putea face obiectul”.
Ei bine, astfel de fraze
generoase pot fi întâlnite în multe abordări teoretice care au ca obiect de
studiu fundamentarea Uniunii Europene,
abandonate pe măsura trecerii timpului sau folosite mai degrabă ca elemente ale
unei retorici comunitare goale de conținut.
Desigur nu poate fi
contestat faptul că, sub aspectul construcției
instituționale și a atingerii unora dintre punctele importante ale „calendarului” Uniunii nu s-ar fi
înregistrat progrese! Dar, din păcate, toate acestea nu au fost însoțite și de
înfăptuirea altora, de o însemnătate la fel de mare, care au reprezentat la
vremea lor tot atâtea puncte atractive pentru cei care și-au dorit o Europă democratică, prosperă, pașnică, aducătoare de bunăstare și de bună
înțelegere!
Suntem într-un moment de
răscruce iar alegerile parlamentare europene
din acest an ar putea reprezenta momentul
relansării Uniunii pe coordonatele
stabilite de către fondatorii ei.
De ce afirm că ne aflăm
într-un moment de răscruce al Uniunii Europene?!
Din mai multe motive.
Mai întâi pentru că acum, când au loc schimbări profunde în relațiile
interstatale, Europa Unită, văzută decenii
la rândul mai degrabă ca un „paradis economic și de bunăstare socială”, se
găsește „descoperită” la capitolul „forță militară”, securitatea ei bazându-se
pe existența Tratatului Atlanticului de
Nord (NATO), unde „vioarea întâi” (sub toate aspectele) rămân Statele Unite ale Americii.
Ieșirea Marii Britanii (putere nucleară) din UE (imprevizibilă în urmă cu
câțiva ani) face ca sarcina „rezolvării situației” pe această dimensiune să
cadă exclusiv pe umerii tandemului
franco-german.
Bun, vor zice unii,
este în regulă! Este, dar nu întru totul, deoarece, la acest nivel, în pofida
unor declarații oficiale liniștitoare ale Parisului și Berlinului, lucrurile nu
sunt chiar limpezi. Cele mai multe opinii realiste (la care subscriu) converg
spre ideea că, multă vreme de acum înainte, NATO rămâne unica soluție de securitate europeană, neputând fi înlocuită de
vreo alternativă!
Or, acest fapt va face
ca Uniunea Europeană să rămână un „actor secundar” al scenei internaționale,
„vocea Bruxelles-ului” necontând mai deloc la „masa bogaților” (SUA, China,
Rusia) în luarea deciziilor majore ale planetei.
S-a ajuns aici
întrucât nimeni nu avea cum să prevadă în urmă cu ceva timp că lunga perioadă a
liberalismului (idealismului) relațiilor
internaționale se va încheia (oarecum subit) și că forța militară a actorilor statali va redeveni un argument
important al arenei mondiale!
Apoi, cine este de
vină că UE a fost „neatentă la detalii” care țin de viitorul ei? Renunțarea la
multe din principiile ei fondatoare și schimbările conjuncturale contraproductive
(ca să mă exprim eufemistic) au făcut ca să se ajungă la situația critică de
azi (cei care cunosc în profunzime datele „construcției europene” știu la ce mă
refer!).
Ceea i ce se cere
azi Bruxelles-ului este o reformare
consistentă a tuturor datelor care țin de competența lui, o democratizare reală (nu doar declarativă!)
a mecanismelor lui decizionale, o clarificare
de ordin constituțional (ce va să fie
UE, o federație sau o confederație?!), o reapropiere de cetățean la modul real, o eliminare a suficienței și arbitrariului unei birocrații comunitare rupte de agenda europeanului de rând și
multe, multe altele!
Au apărut deja
semnale că situația nu mai poate continua așa, în această direcție
înscriindu-se și manifestul recent al
unor intelectuali europeni de marcă intitulat „Declarația de la Paris – O Europă
în care putem crede”, care poartă, printre altele, semnăturile lui Roger Scruton (Marea Britanie), Pierre Manent și Chantal Delsol (Franța), Ryszard
Legutsko (Polonia), Dalmacio Negro
Pavón (Spania), Robert Spämann
(Germania), Bart Jan Spruyt (Olanda),
Lánczi András (Ungaria). Trist este faptul că printre semnatarii acestuia nu se regăsește nici un român!
Documentul conține
teme de un interes imediat, precum „Europa ne aparține și noi aparținem
Europei” sau „Adevărata Europă așteaptă și încurajează participarea activă la
proiectul comun de viață politică și culturală” (ca să dau doar două exemple).
De nuanță
„conservatoare”, manifestul ne arată că oamenii nu dorm, ci sunt atenți la ceea
ce se întâmplă în jurul lor iar acest fapt este îmbucurător, pentru că, până la
urmă, Europa aparține tuturor celor care o locuiesc, nu doar unora (dacă tot vorbim
despre „participarea politică și comportamentul democratic”!).
În încheiere trebuie
spus răspicat că Europa Unită este, așa cum afirma fostul consilier
prezidențial Iulian Fota, unica
soluție pentru România, cu toate neajunsurile ei de tot felul!
Destrămarea Uniunii
Europene (scenariu avansat de adversarii ei interni și externi) ar conduce la o
revenire a politicii de forță în relațiile de pe bătrânul continent în avantajul
unor țări „mari”, precum Germania sau
Franța (dar și Federația Rusă), în opinia aceluiași Fota, Germaniei, ca mare putere economică și dezvoltată demografic,
fiindu-i la îndemână (ne mai fiind încorsetată de restricții) să își dezvolte capabilități militare clasice și nucleare prin care să își poată impune supremația continentală!
În plus, existența
însăși a Tratatului Atlanticului de Nord
ar fi pusă sub semnul întrebării odată cu o eventuală destructurare a Uniunii
Europene iar existența actualelor frontiere naționale (inclusiv cele ale
României!) ar ajunge obiect de dispută al orgoliilor de tot felul, „scenariul
iugoslav” devenind o realitate de nedorit extinsă, de astă dată, la scară
continentală.
Florin-Vasile ȘOMLEA
–politolog și analist
geopolitic–
